vineri, 18 noiembrie 2011

am 4 ani!!!

Am implinit 4 ani.
A fost emotionant sa te vad bucurandu-te de fiecare minut al petrecerii, sa te vad cum te uiti pe furis la fiecare cadou ... cum nu mai ai rabdare pana la tort ...
si ca sa ramana peste ani dorinta ta pentru cadoul de la 4 ani ... sa stii ca ti-ai dorit ceva roz ... si cu hello kitty.

Iubita mea, esti un copil minunat ... ai atata energie ... esti asa vesela ... si vad ca dorinta mea se indeplineste ... esti altfel decat toata lumea, esti unica in felul tau, si sa nu cumva sa te schimbi.
Si zau ca sunt mandra sa fiu mamica de copil minunat ... fiindca asta esti ... o minune ce a fost mica si care acum creste mare.
Te iubim motana mica.

luni, 15 noiembrie 2010

Din cufarul cu perle - autor Patricia

Iata si cateva perle, care ne invelesc zilele, autor - domnisoara soricel, bineinteles.


frunzele sunt maronate = frunze maronii
ala bala torpocala = ala bala portocala


Azi Paul, la scoala, a reusit sa-si bage un creion in palma ... nimic grav, insa tot trebuie pansat.

Discutie in trei, in timp ce ii puneam un plasture domnisorului nazdravan:

- mami, ce faci acolo? il spitalesti?
- nu, ii pun un bandaj!
- cu bandijonat?
- nu, cu un plasture!
- aha, stiam eu!!!



Promit sa le reactualizez, sa ai cu ce sa te amuzi cand vei creste, domnisoara terorista!

La multi ani, soricel mic!



Si iata ca au trecut 3 ani, de cand o matza mica a intrat in viata noastra, 3 ani de cand am reinvatat sa fim parinti, sa schimbam pempi, sa ne jucam cu papusi - mai rar, dar totusi ... in urma cu trei ani, intr-o zi tare norocoasa pentru noi, marti 13, ai venit pe lume tu ... o minune asteptata tare mult, o minune brunetica cu doi ochisori mari si negri ...

Ai 3 ani iubita mea, si in acest timp ai reusit sa ne furi inima, ai reusit sa ne faci sa tresarim de cate ori se aude un zgomot prin casa - ca ne gandim ce ai mai facut iarasi, ai facut la traznai si prostioare cat 5 copii la un loc, si cu toate astea nu te-as schimba deloc, nu ti-as schimba zambetul posnas de pe fatzuca aia nevinovata, isteriile de fiecare zi, vorbele tale peltice, glasciorul pornit pe poezii si cantece - ce mi-as dori un buton de on/off uneori ... dar asa cum esti tu acum, esti fetitza noastra perfecta.


Imi amintesc acum de bucuria ta, la petrecerea de sambata, de fericirea din ochii tai, de rasul tau molipsitor, de energia ta debordanta ... ramai mereu asa, iubita mea; nu te schimba niciodata dupa regulile impuse de o societate aiurea rau, ramai asa, nonconformista si exuberanta, ca asa esti perfecta!

Te iubim tare mult!

miercuri, 25 august 2010

Asa ai venit tu pe lume, iubitul meu!


Si fiindca se cheama ca am putin timp liber, adica sunt fara vreunul din teroristi din brate, si inca nu m+au chemat la ei in camera ... cred ca era timpul sa las aici prima poveste cu unul din cele mai fericite finaluri din viata mea ...









Atunci cand decizi sa ai un copil iei o decizie foarte importanta.
Decizi, pentru totdeauna, sa-ti lasi inima sa se desprinda de trup
si sa mearga pe o cale separata. - Elizabeth Stone



6 septembrie 2001


A inceput ca o zi normala de duminica, singura din saptamana cand nu frecventam biroul, cu lenevit dupa trezit, cu micul dejun in pat, cu planuri pentru saptamana ce urma sa inceapa, cu planificarile finantelor pentru renovarea apartamentului (dormeam pe o saltea pusa pe un celofan in mijlocului dormitorului si hainele aruncate intr-un colt in cutii), apoi trecem la lucruri mai placute … al caror rezultat se va vedea peste 9 luni.
Si de luni lucrurile intra in normal: la servici pana seara … apoi ceva retusuri la apartament, umblat dupa mobile … etc.

10 octombrie 2001

Ne luam cateva zile libere si plecam la o cabana in Balea la invitatia unor prieteni. Ajungem seara tarziu si ne bucuram de revederea cu prietenii de care nu prea am avut timp in ultima perioada. Ne facem planuri pentru zilele urmatoare, vrem sa urcam pe munte sa profitam de vremea buna … de acele zile libere … stiam ca vor fi singurele pana la finele anului.
Ce zile frumoase si parca trec asa repede ……

12 octombrie 2001

Plecam dimineata de la cabana cu destinatia Balea Lac. Mergem cu masinile pana acolo, apoi urcam pana la Lacul Capra.
Vremea superba si soarele ne imbie sa urcam mai sus, insa ca niciodata cararea mi se pare ca nu se mai termina ... ca distanta creste in loc sa scada … ramanem ultimii … copiii prietenilor sunt primii si rad de conditia noastra fizica (intr-adevar munca de birou dar parca nici asa…). Ma opresc sa beau niste apa … parca imi era gatul uscat … ma asez pe o stanca … cand sa ma ridic ametesc si cad … noroc ca era sotul langa.
Mai stam un minut apoi plecam iarasi …. Imi doream prea mult sa ajung sus ca sa ma opresc asa des.
Dupa nici 10 minute o senzatie de greata cumplita ma cuprinde … ciudat nu mancasem nimic dimineata (conform obiceiului prost pe care il capatasem) … mai beau o gura de apa … ascult “morala” sotului (ca m-am obisnuit cu scaunul si masina, ca ar fi cazul sa mai fac ceva miscare, etc.) si merg mai departe … deja eram la jumatatea drumului.
Ma uit inapoi si vad reflexia cabanei de la Balea Lac in lac … atat de clara cum nu o vazusem nici macar vara (nu degeaba se spune ca toamna la munte e cea mai frumoasa) …soarele ne incalzea, ne bronza, ne dadea putere sa mergem mai departe …
Toata lumea povestea in jurul meu, insa nu auzeam nimic … incercam sa inteleg ce se intampla cu mine, de unde oboseala asta … o pun pe seama perioadei grele de la birou (dupa revenirea din concediu am lucrat 10-12 ore pe zi).
Concediul … si atunci imi amintesc ca la revenirea de la mare ma intalnisem cu “musafirii” pe drum … dar asta fusese pe 26 august … si acum era 12 octombrie … si nu ma mai vizitasera … si atunci imi vine un gand … e imposibil …nu se poate … e prima mea reactie.
Ma opresc in mijlocul cararii, ma uit in urma din nou si incep sa rad … sotul nervos “hai odata ca si copiii sunt mai repezi ca noi!” … ma uit spre el cu o mina suparata si ii arunc un “daca sunt insarcinata si bb pateste ceva ca tu ma grabesti te omor!”.
Daca s-ar fi putut vedea saracul in oglinda atunci … era total nepregatit pentru o astfel de veste, ca si mine de altfel.
Incearca un “ce-ai zis?” balbait si parca cauta raspuns in ochii mei, raspuns de care nici eu nu eram sigura … era doar un gand … un gand frumos insa pe care nici eu nu il credeam.
Eram casatoriti de doi ani si ceva, nu ne pusesem in gand ca vrem un bb, insa nici nu foloseam nimic … am spus ca atunci cand va vrea DD noi il vom primi cu drag.
Ne uitam unul in ochii celuilalt si radeam … prietenii strigau dupa noi insa noi nu ii auzeam, sau nu vroiam sa ii auzim, vroiam sa ne auzim gandurile proprii, sa nu spulberam magia momentului … era ceva ireal … incercand sa imi conving “consoarta” ma convingeam de fapt pe mine.
Cum nu mi-am dat seama pana atunci … doar trecuse 1 luna si mai mult de jumatate de la ultimul ciclu … iar serviciul, cine mai avea timp de calendar …….
Panicat cum e el de obicei imi spune sa ne intoarcem … asta e prea de tot, am urcat pana aici, mergem mai departe … In final ne alaturam celorlalti fara insa a spune nimic, mai tarziu aflam ca unul dintre ei, tata a doi copii, auzise ceva din conversatia noastra si se bucura pentru noi, insa ne-a respectat tacerea.
Consoarta din ce in ce mai precaut ma tine de mana, ma ajuta pe portiunile mai grele, imi ia rucsacul … si ajungem sus … si privelistea aceea a meritat orice efort.
Ne asezam pe o pajiste si nu ma pot gandi la altceva … baietii vor sa faca o baie in lacul Capra … apa e rece … mi-ar placea si mie macar picioarele sa mi le ud insa ma abtin gandindu-ma ca daca e bb, prea il obisnuiesc cu stilul nostru spartan din primele zile … povestim intre noi fetele insa gandurile mele erau departe … departe de tot.
Coboram la Balea, cu grija sa nu alunec pe pietre, si incet incet incep sa ma obisnuiesc cu gandul ca acolo la caldurica e bb. Din nu stiu ce motiv nici prin gand nu imi trece ca poate fi o alarma falsa … parca ziua aceea era predestinata pentru o asa veste.
Ne intoarceam la cabana si caut in disperare calendarul cu pricina … intr-adevar ultima zi bifata e 26 august … si greata … si oboseala … sigur e bb.
Urmeaza zile superbe de toamna, cu soare si caldura la munte, cu culori ale copacilor care te lasa fara suflare … cu timp de calitate petrecut alaturi de prietenii dragi; continuam cu drumetiile, mai atenti ca de obicei.
Si vine ziua de duminica cand trebuie sa plecam acasa … parca nu ne venea sa plecam … imi era teama sa nu fi fost doar un vis.

Saptamana urmatoare caut doctorita careia ii murise o ruda si nu era la cabinet .. deja nu mai aveam rabdare.
Ma duc si cumpar un test si dimineata pe 17 octombrie il fac. Era 5 dimineata si nu mai puteam dormi … ma duc la baie si dupa 15 minute ies si trezesc sotiorul … “dragule o sa fii tata! Fara dubii”, el somnoros intorcandu-se pe cealalta parte in pat “of, trebuie sa terminam apartamentul!!!”.
Eram pe punctul de a-l strange de gat, in sensul “pitoresc” al cuvantului.


18 octombrie 2001

Reusesc sa dau de doctorita si ma duc la cabinet … singura ca sotul nu reuseste sa plece de la service. Ea ne confirma sarcina si imi arata o inimioara mica care pulseaza pe ecran … e incredibil … e copilul nostru … oricat de pregatit (psihic ma refer) te crezi in clipele acelea nu poti anticipa emotia cand iti vezi bb-lusul … ma apucase plansul (si de felul meu nu sunt moale deloc).
Ies de acolo si inca plang … se uita tipele din sala de asteptare la mine de parca sunt de pe alta planeta … si de fapt cred ca si eram … nu credeam sa pot fi atat de fericita. Sun sotiorul care intre timp ajunsese in parcare la cabinet … ii arat prima poza a lui bb, acolo unde se vedea un punct mic negru, acela era bb nostru … era minunea noastra neasteptata dar primita cu toata dragostea.

Si asa incepe perioada frumoasa a graviditatii: fara nici un fel de greata, nici varsaturi, nici oboseala, merg in continuare la servici si ma intreaba colegii ce am de radiez asa; eram toata un zambet.

Incet incet vestea se raspandeste, si galusca asta mica cum ii spuneam noi este din ce in ce mai asteptata.

Galusca mica nu vrea sa ne arate ce e, sta in tot felul de pozitii, astfel incat ajungem in 6 luni si noi nu stim ce vom avea; adica eu ca sotiorul e sigur ca e baietel (stie el ce a pus acolo, asa spune). Incepem sa ne gandim la nume, nu ajungem la nici o concluzie unanima, si mai cautam.
La controlul de la 6 luni aflam ca bb pe care il asteptam va fi baietel: bucuria lui tati; in aceeasi zi gasim si un nume care ne place: Paul. Si cat am cautat … pana cand mi-am amintit ce mi-a spus bunica mea: cand se va naste copilul uita-te pe calendar si sfantul care este sarbatorit in acea zi va da numele copilului, si asa uitandu-ma in calendar vad ca pe 3 iunie cand era prognozat sa vina bb e sf. Paula, deci Paul va fi.

Si zilele trec, terminam si apartamentul (stresul sotului ca vine bb si casa noasta nu e gata), luam si mobila, incepem sa cautam lucruri pt bb si ne pregatim mai mult psihic pentru ce ne asteapta. Si parca trec prea repede.

Toate controalele arata ca bb e bine, normal dezvoltat, zvapaiat, ficatul lui mami stie cel mai bine (ca el a avut de suportat multe lovituri “gingase”), si ne pregatim pentru ziua cea mare: dupa toate calculele 3 iunie 2002.

2 iunie 2002

Vine vara si la Brasov: iesim la gratar cu prietenii in fiecare duminica de ceva vreme, plimbam burtica peste tot: si ce mandra sunt. Ce zi superba: soare, cald, aer curat … mancarica buna (mama, ce mai mancam …) ne bucuram de fiecare iesire stiind ca va veni o vreme cand altcineva va fi pe primul loc (si ce vremuri … de stiam).

3 iunie 2002

Ziua probabila a nasterii, stand la birou ma gandesc ca ar fi culmea sa plec de la birou direct la maternitate … pe la ora 15.00 ma simt cam obosita, iau masina si ma duc acasa … mananc niste sarmale (preferatele mele pe timpul sarcinii cu Paul) si ma intind in asteptarea sotului de la serviciu. Cum nu pot dormi ma apuc sa ma epilez … aveam eu o problema cu epilatul … spre terminate simt ceva crampe pe care le pun pe seama sarmalelor.

Vine sotul de la service, povestim una alta … verific bagajul pentru maternitate … si ma bag in pat ca de obicei pe la ora 20.00 (eu si gainile), crampele continuau …

Cum nu pot adormi dau drumul la televizor … chiar nu imi amintesc la ce ma uitam, asa zisele crampe ale mele se intensifica … si parca devin si regulate.
Ma uit la ceas, se repeta la fiecare 10 minute si devin parca si mai intense …
Pe la 22.00 sun doctorita, ii spun de contractii (acum eram sigura ca nu sunt crampe) si ma trimite la maternitate, urmand sa o sun de acolo, in functie de ce zice medical.
O mail alai un pic si pe la 23.15 plecam cu tot cu bagajel la maternitate; drumul de la noi pana acolo dura cca 25 minute pe timp de zi, la ora cand nu prea era circulatie am ajuns repede … intram cu masina in curte … atunci imi dau seama ca inima mea o luase razna … batea ca nebuna … si stomacul parca framanta si el de emotie.

Urma sa imi intalnesc copilul … minunea ce am adapostit-o timp de 9 luni sub inima mea … minunea ce a luat nastere din noi doi … minunea ce avea sa devina centrul universului nostru … minunea care ne va schimba vietile intr-un sens cum nu aveam sa ne inchipuim vreodata.

Ajungem la urgente, ma consulta un medic tanar … dilatatie 2 … membrane intacte … fiind prima nastere s-ar putea sa dureze pana maine la pranz, spune el. Ma interneaza si trimit sotul acasa … nu avea sens sa ramana sa pazeasca holul maternitatii.
Vorbesc cu doctorita mea ii spun ce ne-a zis medical de garda; imi spune ca ma suna ea mai tarziu sa stau linistita … ma duc intr-un salon langa sala de nasteri, e ok, e curat, gasesc ca o asistenta de la sala de nasteri imi fusese colega de liceu … si ne punem pe povestit (ce am mai facut, ce mai face cutare si cutare, de-ale noastre) …

Parca nu ma dusesem sa nasc … eram calma, linistita … spre deosebire de sot care suna non-stop si era super stresat (el se grabea spre maternitate gandindu-ma ca nasc in masina … de era asa ce frumos ar fi fost).

Contractiile devin mai dense insa nu dor asa tare … ba sunt chiar suportabile in comparatie cu ce pateam eu la ciclu in fiecare luna … pe la ora 1.00 suna dr si imi spune ca va veni o alta dr de garda pentru control si ca dupa aceea ajunge si ea.
Vine tipa respectiva, ma consulta … dilatatie 3 … membrane intacte … vb cu dr la telefon … hotaresc sa imi rupa membranele … ma intorc inapoi in salon si astept.

Pe la ora 2.00 vine si dr mea, imi pun perfuzii … incep sa simt si eu mai acatari contractile … parca tot nu imi vine sa cred ca vine bebe … se intetesc contractile, devin dureroase dar gandul la Paul ma face sa imi doresc sa se termine mai repede … acum sunt ca un copil in seara de Craciun … vreau sa imi desfac cadoul mult visat … chiar mai repede daca se poate …

Se face ora 4.15, ma urca pe masa si imi explica ce asteapta de la mine … de parca nu vroiam si eu acelasi lucru … incerc o impingere pe prima contractie mai serioasa … rateu total … o iau de la capat de data asta cu lectia invatata … urmeaza inca una – cam nasoala daca ma gandesc acum – lunga si dureroasa … e ok mi se spune, continua asa (e usor sa spui cand nu esti implicat direct) … vine inca una la care simt o presiune ciudata – ii spun dr si insista sa imping mai tare – simt o intepatura mica (era de fapt taietura de la epiziotomie) si dr imi spune ca am un baietel tare paros … ii iesise caputul mic (l-am si vazut intr-o oglinda montata pe un reflector) … si vine ultima contractie in imediata prelungire a celeilalte … cu un efort supraomenesc (gandeam eu) bb-le meu isi face intrarea in lumea asta … dr. il prinde, ii taie cordonul, il infasa intr-un scutecel si mi-l pune in brate … si atunci realizez … e lumea mea … e universul meu … e darul lui Dumnezeu in cea mai pura forma …

……

il privesc in ochisorii mari albastri ce se uitau mirati la tot ce era in jur, ii privesc parutul blond (de unde oare?) ii dau un degetel si ma strange cu manuta lui mica … in acel moment ma pun pe un plans de se salta camasa pe mine (vorba lui Creanga) … primesc felicitarile dr si asistentelor si moasei … ma uit dupa bb … e la masurat si cantarit: 3500g si 51 cm, un bb-lus perfect mi se spune … e luat apoi si dus la salonul lor.

Cer telefonul din rucsac si in timp de dr efectua “broderia” de rigoare il sun pe sotior, nu inainte de a observa cele 5 apeluri ratate la care nu ii raspunsesem; raspunde stresat … ii spun ca e tatic, ca bb e bine (stresul nostru pe tot parcursul sarcinii) si il aud plangand (nu credeam sa o vad si pe asta) … plangem amandoi la telefon de parca s-ar fi sfarsit lumea … dar pentru noi abia incepea … lumea noastra, acum ca eram 3 …

Ce a urmat? Primul alaptat, primul schimbat de scutecel, prima intalnire cu tati, apoi cu buni, prima clipa acasa, in camera lui, prima noapte acasa … o mie si una de premiere … dar cea mai frumoasa dintre ele era el … primul nostru copil, minunea care crestea sub ochii nostrii, promisiunea noastra ca vom fi alaturi de el mereu …

Si cate ar mai fi de povestit … dar poate altadata ……

El este eroul acestei povesti, ratiunea noastra de a merge mai departe …

Mamiiiii, de ce pazghetele se manânc cu furculiţa?

Azi a fost ziua perlelor culinare ...

S-a hotărât domnişoara Patricia să ajute în bucătărie ... a făcut de dimineaţa apă cu mălâie ... în traducere pentru publicul larg (adica tati şi Paul) ... limonadă ... ah, şi mălâia nu e alta decât lămâia ...

Iar în seara asta a mâncat pazghete ... adică spaghete ... de unde şi nedumerirea din titlu ... de ce le mâncăm cu furculiţa ... chiar, de ce? ea le-a mâncat cu mâna până la urmă ...

aş vrea sa ştiu şi eu de unde le scoate! dar mai ales câte mai are pe acolo, şi chiar mai mult aş vrea să ştiu când le va da drumul, să nu mă mai fac roşie în obraji.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Perle din vacanta!!!

S-o terminat si concediul, pacat ... asa scurt mi s-a parut ... insa a fost un concediu f reusit, cu doi teroristi in forma maxima.

Si bineinteles ca nu puteau lipsi perlele, mai ales ale matzei mici.

1) Discutie in masina, pe drum spre Arieseni:

- Paul, de ce nu merg stalpii?
- Pai fiindca is bagati in pamant si ei tin firele ... daca ar merge ar cadea si nu am mai avea curent ...

dupa 3 minute

- Pauuuul, de ce nu merg norii?
- Pai ei merg, ii duce vantul pe cer, cand mai repede cand mai incet ..

dupa alte 3 minute - aproximativ

- Pauuuuul, de ce nu merg casele?
- Fiindca sunt facute sa stea locului ca noi sa stam in ele ...

iarasi:

- Pauuuul de ce nu merg copacii?
- Pai ... stii ceva nu iti mai raspund ca pui intrebari stupide.

sta Pati vreo cateva secunde:

- Paul, de ce nu merg stupidele?




2) La mare, in apropiere de statiunea unde am stat noi, era un aeroport, deci zilnic avioane zburau f aproape de noi, si multe, de aici discutiile cu Pati:


- Mami, ce avion e ala?
- E avion de pasageri.
- Unde merge?
- La aeroport ...
- Unde?
- La casa lui.
- Si unde e casa lui?

in disperare de cauza,zic:

- La Bucuresti!


ok.
a doua zi.


- Mami, unde merge avionul?
- La Bucuresti, zic eu.

iarasi.

- Mami, unde merge avionul?
- La Bucuresti sau la Cluj - ma bag si eu.
- Ba nu, mai mami, merge in nori.

si m-a lasat cu gura cascata.

apoi,

- Mami, uite un avion.
- Ce avion? ca nu il vedeam - cred ca era prea sus.
- Un avion de curse. Vezi ce repede zboara? Zici ca-i la raliu.

Vleau lole!!!

Deci, lait-motivul acestei saptamani o fost: "vleau loleeeeeeeeeeeee", insa la o tonalitate apropiata de cea a sopranelor. Ne-a capiat zilele astea. Oare ce-o urma? bicicleta fara roti, skate ? Si cand o fi mai mare, ce-o mai vrea?

Copila asta ii incredibila ... de ce sa mearga doar Paul pe role, vrea si ea ... ce conteaza ca abia stie sa mearga singura (ei bine, aici exagerez un pic, dar deh ... e copilul meu mic si nu prea as vrea sa creasca asa repede) ... ea vrea role.

Si azi, n-am mai rezistat si am mers sa luam role ... unele galbene cu rosu (cele mai mici posibile si tot is mari de ea cu 3 numere) ... ca de fetite (ca de era dupa ea luam unele negre - ca erau mai frumoase, zice ea - si cu 10 numere mai mari) ... si iata ca in seara asta e cu tati afara sa mearga pe role.

E mortala ... si neasteptat de descurcareata ... adica n-o picat, sta bine pe ele ... macar asculta ce i se spune - asta da noutate - si aluneca binisor; ah, si inca o noutate ... sta de mana cu tati - aici as vrea si eu secretul, dar nu cred ca il aflu curand - ea care n-are nici o intentie de a tine pe cineva de mana - per ansamblu e bine pentru prima oara.

Cred ca nu suntem normali, la varsta asta ea ii pe role, Paul a inceput mai tarziu ... dupa 3 ani si jumatate, dar ea ... e maimuta, ce face frate-su si ea.

Chiar creste repede, parca mai repede decat Paul - sau poate mi se pare mie, poate stiu la ce sa ma astept deja ... nu stiu, cert e ca mi se face dor de un bb mic ...

Ma uitam la ei cum se dau cu rolele amandoi, is asa de frumosi ... si asa frumos se tin de mana, si povestesc, si ii explica Paul cum e cu rolele ...